Numele meu este Liana Suciu, consilier de dezvoltare personală, NLP Practitioner, absolventă a Facultății de Drept și a Facultății de Management UBB Cluj-Napoca, a masteratului „Instituții de drept privat român” din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și a numeroase alte cursuri.

     Povestea mea începe în vara anului 1985, într-o familie de oameni simpli, dar înstăriți din județul Alba.

     De mică, mama, împreună cu bunicul, mi-au insuflat niște standarde de performanță înalte, motivându-mă pe diverse căi să fiu prima în toate. Credeau ei că aceasta este calea spre succes, spre traiul tihnit din oraș și deci, spre fericire. Aveau convingerea că toate problemele lor emoționale se datorează statutului social avut.

     Eram un copil iubit, fericit, extrovertit, comunicativ, lider înnăscut printre prieteni, amfitrion, speaker( țineam prelegeri atât în public cât și în oglindă) și adoram să cânt.

     Părinții mă susțineau și îndrumau, îmi ofereau alternative, țineau cont de opinia mea și decideam împreună asupra lucrurilor care mă priveau.

     După terminarea clasei a VIII-a, am părăsit mediul familial pentru a urma cursurile liceale în municipiul Cluj-Napoca. De aici începe maturizarea mea, oarecum forțată. Cu o primă menstruație venită întârziat în prima zi de plecare, cu un flux super abundent timp de vreo săptămână, fără telefon și departe de casă, am fost nevoită să mă adaptez…să locuiesc în aceeași cameră de cămin cu încă 7 fete, să mănânc în fiecare dimineață pâine cu gem, luat cu lingura afundată în apă și trântit în farfurie, fără frigider, fără televizor…însă dorința de „a fi cineva” era atât de mare încât am trecut peste orice: îmi consolam colegele de cameră care plângeau încontinuu de dorul familiei și îmi cheltuiam toți banii de buzunar pe ore de informatică( nu știam nici deschide calculatorul și studiam la specializarea matematică-informatică) și engleză( nu studiasem deloc în școala generală la țară)…și totuși, viața era frumoasă…

     Toate astea, au fost umbrite, atunci când am împlinit 18 ani, de moartea bunicului…atmosfera de acasă devenise una foarte tristă, se plângea mai mereu, și pe cale de consecință, după numai un an, în urma unor mici accidente vasculare repetate a murit și mama.

     Atunci, într-adevăr, am conștientizat cine ținea familia unită, cine echilibra totul. Eram în momentul organizării înmormântării mamei, o înmormântare tradițională de la țară cu pomană la Căminul Cultural etc. Cu un tată absent, traumatizat deoarece participase la autopsia soției de frica furtului de organe și o bunică „drama queen”, dărâmată de moartea fiicei, am fost nevoită să fac aproape totul singură. Am blocat sentimente, am blocat emoții, am susținut oameni…dar oare cine era persoana cea mai îndreptățită să primească ajutor? Cine era copil și cine era adult? Care erau rolurile fiecăruia?

     La numai 4 zile de la înmormântare, timp pe care l-am petrecut în pat, cu o durere groaznică de stomac( aș zice acum, somatizarea emoțiilor neexteriorizate), am participat la examenele de admitere la facultate…

     Am urmat Facultatea de Drept de unde am învățat: ce sunt principiile morale, ce este norma socială, libertatea manifestată corect astfel încât să nu îngrădești libertatea celuilalt, reguli de etichetă etc.

     Din Facultatea de Management am deprins mai apoi ce înseamnă o bună organizare, cum se setează obiective realiste pe baza resurselor existente, ce este o strategie, cum se face un plan de acțiune și mai ales ce este etic și ce nu.

     După vreo 2 ani de la dispariția mamei, au început bețiile repetate ale tatălui și telefoanele obsesive ale bunicii în care își vărsa amarul conviețuirii cu ginerele și îmi solicita indirect, manipulativ ajutorul. Ce am făcut atunci? Am preluat rolul mamei, acela de salvator hiperempatic, de persoană care se pune pe ultimul plan pentru binele celorlalți…practic, mi-am autosacrificat timpul și tinerețea.

     Vă povestesc toate acestea pentru a înțelege ce înseamnă: harta familială, convingerile limitative din copilărie/adolescență, rănile emoționale, schemele dezadaptative timpurii, interacțiunea cu părinți/adulți imaturi emoțional, importanța mediului…șa.

     Bineînțeles că am adus după mine acest bagaj emoțional și în „familia nouă” în care am intrat, aceea a rudelor prin alianță: am încercat să satisfac nevoile incongruente ale tuturor, să ofer soluții la problemele expuse, să mă las atrasă în triunghiul dramei, să devin gospodina perfectă, TOTUL pentru a retrăi starea aceea de liniște, fericire, recunoaștere și voie bună din copilărie, stare pe care o cunoșteam ca fiind NORMALITATEA.

     Au urmat apoi zile și ani în șir de plâns, tristețe, mâncat oarecum compulsiv, auto-analiză, observare atentă a persoanelor din jur, pentru a descoperi ce este echitabil și ce nu, care este cu adevărat barometrul corect.

     La vârsta de 30 de ani, m-am trezit în mijlocul unei adevărate crize existențiale: practic, mă simțeam singură pe lume, fără nicio susținere, obeză, fără niciun ban și niciun vis împlinit, toate astea după ce făcusem atâtea pentru alții. În primă fază, din disperare și în baza convingerilor religioase din copilărie, am căutat salvarea în exterior, și cum nu o puteam găsi în oameni, am implorat salvarea divină crezând că Dumnezeu este un Salvator Universal; mi-am dat seama în timp că aceasta este doar o formă de anesteziere temporară și că adevărata putere stă doar în mine( neexcluzând existența Divinității, a Universului etc.).

     Am început să mă reconfigurez: să slăbesc hrănindu-mă într-o manieră sănătoasă, să fac sport, să mă plimb în aer liber, să contemplez, să impun limite sănătoase, să citesc cărți( …multe cărți), pe alocuri să fac terapie și să urmez cursuri care să mă ajute să mă dezvolt, să înțeleg tipologiile umane, să descopăr ce înseamnă să fii feminină, justă, echilibrată și în armonie cu tot ceea ce reprezintă ființa ta.

     Am aflat astfel că nu e nimic nou sub soare, că multe din lucrurile care mi se întâmplaseră pot fi încadrate în niște tipare generale: sociale, patriarhale, comportamentale și că în principiu fac parte din fazele evolutive ale femeii…am internalizat treptat, am învățat să iert, am început să mă vindec…

     Așa că, dacă ești femeie, nu vrei să pierzi atâta timp în suferință sau amorțeală, vrei să atingi acea stare de echilibru, liniște, pace, armonie, împlinire și de ce nu, fericire, ești exact unde trebuie!

     Cu ajutorul cursurilor de specializare, dublate de propria experiență de viață te pot îndruma să-ți împlinești orice vis! Te aștept cu drag să ne cunoaștem!

                                                                                                EVERYTHING IS POSSIBLE